Digital clock - DWR

joi, 1 septembrie 2016

81. Agentul Secret de pe malul Meinului


Hans mergea. Nu spusese nimanui ca era angajat al serviciului secret de informatii. Avea misiunea sa gaseasca curvele-printese si printesele-curve. Era o treaba destul de grea pentru ca deobicei acestea erau greu de abordat. Ceea ce ii usura lui Hans misiunea era faptul ca stia ca printesele-curve sau curvele-printese niciodata nu arata naspa. Adica arata bine. Adica nu sunt grase. Era foarte fericit in acea dupa-amiaza de august cand a reusit sa isi faca timp de o noua razie. Generalul ii facuse un mic semn cu ochiul si colegii de brigada i-au zambit incurajator. Totusi era o misiune ultra secreta. Nici macar Obama nu trebuia sa stie cand si unde el, HANS, lucreaza. Dar stia ca pana si Obama avea nevoie de el. Si Putin. Toti. Toti trebuiau sa stie cine sunt printesele-curve. Iar el se ocupa de treaba asta!
Rasufla usurat. Intelesese ca asa era pana la urma menirea lui, in ciuda atator servicii si facultati. Asta e. Pana la urma, cugeta el, nu e o treaba nici anevoioasa, si nici urata. Nu ca data trecuta cand a fost pus sa impuste negri. Nu! Acum era totul curat, frumos. Totul era insa in regula pana cand le vedea dezbracate. Caci asa trebuia sa le descopere. Se excita si in acelasi timp ii veni sa vomite. NU. Nu se va gandi la asta. Acum era la serviciu. Se uita pe mica harta pe care o avea in mana. Stia ca inspre partea aia conturata cu rosu pe harta este raul. Stia ca la rau vin cateva printese. Treaba lui era sa le prinda. Ofta. Isi lua inima in dinti si sari poarta. Era foarte cald si nimeni nu era in curte la ora aia.
Hans grabi pasul, uitandu-se din cand in cand in urma lui. Agentii secreti din tabara adversa putea sa fie oriunde. Nu vedea insa nimic. Nici macar la ferestre. Niciun pericol.
Era fericit. Ii era pofta de o bere, dar stia ca fiind de serviciu nu avea voie sa bea alcool. Inghiti in sec. Uneori isi ura meseria. Apoi isi aduse aminte cand ultima data fusese invitat in vila de o posibila printesa. Se dovedise ca nu fusese, totusi, printesa. Dar el fusese servit cu un pahar mare cu ceva frumos si bun la gust. Si plin de ghiata si de arome.
Hans ajunse in fata raului. Stia ca acolo, la plaja, sunt macar trei printese.
Una dintre ele, cu o osatura frumoasa, blonda, poate un pic cam plinuta, parca il astepta. S-a dus inspre ea. Statea cuminte pe un prosop. “La valoarea ei de viitoare regina, sa stea pe prosop…”, gandi, un pic scarbit, Hans, dar totusi isi continua munca. Incepu sa o scaneze. O scana linistit, in timp ce auzi niste voci ciudate. Avea senzatia aproape paranoica ca cineva indrazneste sa faca misto de el. Colac peste pupaza, dn cauza zgomotelor din jurul lui, printesa blonda si cam grasuta se trezi.
Evident, ca in aproape toate cazurile, si aceasta falsa printesa i-a dat cu geanta in cap si a inceput sa il injure. “Cata impertinenta. Cata prostie. Cata nesimtire. Ce idioate…” isi spunea Hans, scrasnind din dinti, in timp ce se departa rapid de falsa printesa. Clar, nu era o printesa adevarata daca era asa de grasa si daca se uitase asa de urat la el. Iar se inselase.

-         Ba baiatule, futute’n aripa, te-am gasit, mortii si ranitii ma-tii de javra cretina. Ca am stat ca idiotul sa te caut peste tot in Frankfurt, pe caldura asta, nenorocitule! Acum, hai, mars in cosmelie. Futu-ti neamu’ al dreacu sa’ ti fut de cacanar neamt plin de cacat spurcat! Te’n gatu’ mortilor ma’tii de retardu’ dreacu’. Mars fa, nu auzi?! Hai acasa. Ca iar ai reusit sa scapi de la azil. Jegul dracului de nebun. Astia ca tine merita omorati!
Vocea bodyguardului lui secret il relaxa. Stia ca este urmarit de nave extraterestre care vor sa ii fure misiunea. Oamenii din parc se uitau la el. Sesiza ca se uita ciudat. Ce idioti. Habar nu aveau ca el se deghiza in nebun ca sa fie cel mai tare agent secret al planetei.

Final

80. PRIMARIA SOBOLANILOR


Zilele trecute am remarcat, uitandu-ma pe strada, ca de cand sunt eu aici in Frankfurt, nu am vazut nicio pisica. Ed mi-a zis ca a vazut una acum vreo luna dar ca se pare ca era de rasa, si nu maidaneza, pentru ca avea zgarda, si arata dezorientata: parea ca se pierduse. Ce s-a intamplat oare cu toate pisicile din Frankfurt? Sau, daca ma gandesc mai bine, as deduce ca daca nu sunt pisici, probabil ca nu exista nici sobolani.
Prietenul meu a ras, misterios, apoi mi-a spus ca asa este si ca stie si explicatia pentru acest lucru. M-a rugat insa nu mai spun la nimeni, daca se poate, toata istoria pe care el mi-o va povesti. L-am linistit, spunandu-i ca daca o voi scrie candva despre asta, voi zice la final ca este doar o simpla poveste. Zambindu-mi indulgent, stiind ca lumea nu prea ma crede atunci cand povestesc ceva, pentru ca mereu bag inflorituri, prietenul meu si-a aprins tacticos o tigara si a inceput sa imi istoriseasca una dintre cele mai oribile, dar si amuzante povesti pe care le-am auzit in viata mea.

Totul se intampla in urma cu vreo 20-30 de ani. In cartierul vechi din Frankfurt, care era, ca si acum plin de chichinete de tot felul unde se servesc cele mai ademenitoare feluri de mancare, de la wursti imensi nemtesti stropiti cu sos de vin rosu sau mustar, pana la kebabi mustind de condimente nemaintalnite, sau specialitati din bucataria asiatica. Fiind unul dintre cele mai mari orase din Germania, era si atunci, ca si acum, plin de vizitatori de tot felul, turisti, oameni de afaceri, oameni politici, vedete sau copii de bani gata dornici sa isi satisfaca poftele de tot felul, dar mai ales pe cele culinare. Era insa o mare problema. Cum spune neamtul: Eine grosse Problem. Sobolanii. Trebuie spus ca orasul Frankfurt - nu stiu daca si alte orase din Germania - are o structura mai ciudata in ceea ce priveste canalizarea. Aflandu-ma la o discutie cu niste prieteni de-ai mei profesori de la Universitatea Goethe, am aflat ca sub fiecare cladire din acest oras se afla cate un mic tunel care comunica, practic, cu ceea ce inseamna canalizarea intregului oras. Un fel de alt mic si ingust oras sub un mare oras. Imediat m-am gandit ca un hot sau o echipa de hoti isteti, in astfel de conditii, ar putea sa dea lejer o spargere la Banca Europeana, sau la vreo alta banca mare de aici, care avea de buna seama un astfel de tunel sub ea. “Nu”, mi-a spus profesorul Dirk, ranjind din spatele halbei imense cu bere blonda. “Nu se poate asa ceva, pentru ca nemtii nu ar intra niciodata sa se murdareasca in zoaiele infecte si urat mirositoare ale orasului, iar strainii nu stiu de unde incep si unde se termina iesirile si intrarile canalului subteran, asa ca ar ramane sufocati acolo.”
Hm, am admis eu, un pic ironic, gandindu-ma ca majoritatea nemtilor oricum nu ar putea intra in acele canale inguste pentru ca aproape toti au ditamai burdihanul si probabil ca s-ar fi blocat acolo inca de la primii metri.
Cum Dirk facea parte din categoria barbatilor grasi, am preferat insa sa nu ii impartasesc acest nevinovat gand, mai ales ca imi doream sa aud mai departe povestea aceasta care devenea deja foarte captivanta.
Dirk, care avea vreo 40 de ani acum vreo cinci ani cand mi-a povestit intamplarea, prin 1990, cand s-au petrecut aceste lucruri cat si cele ce urmeaza, era doar un student la Facultatea de Filosofie din Frankfurt. Gurmand si atunci, ca si acum, frecventa cu regulariate cateva localuri asiatice sau turcesti din Centrul vechi al orasului, pentru ca se saturase pana peste cap de mancarurile nemtesti ale mamei lui care nu avea alta imaginatie decat:
Luni: supa de oase, cartofi fierti si apoi prajiti si ceafa de porc care intotdeauna avea un gust cam ranced, marti: sos de ciuperci, chiftele si piure de cartofi, miercuri: peste prajit si parjoale facute din piure-ul ramas de cu o zi inainite, joi: carnati pe orez, vineri supa de legume si iar niste carnati care ramasesera de cu o zi inainte, sambata si duminica: snitel si salata de varza si ca desert: placinta de cartofi dulci. Ca si bauturi, foarte rar se servea cate un pahar de vin de mere - un vin dulceag si strident care te indemna mai degraba sa sari in sus dupa ce il bei, in loc sa te imbete sau sa te moleseasca.
Sanatoasa, oarecum, mancarea aceasta il dezgustase pana la varsta de 9 ani pe micul Dirk, apoi incepuse sa ii placa, iar dupa 20 ani, cand cu oaresce reticenta acceptase invitatia unui coleg venit din Egipt, la un restaurant arabesc, isi daduse seama ca primele lui impulsuri de mic copil fusesera cele adevarate: ura mancarea de casa a mamei lui.
-         Si ce s-a intamplat cu pisicile? Si cu Centrul vechi din Frankfurt plin de restaurante? Si cu tunelurile misterioase de care spuneai la inceput?, l-am intrerupt eu pe E., un pic nervoasa pentru ca mi se povestea asa de mult despre acel nene profesor obez si despre preferintele lui culinare care nu ma interesau catusi de putin. Dar intr-adevar eram oarecum de acord cu acest Dirk: nici mie nu imi placea mancarea germana.
-         Ho. Ai rabdare. Vroiam sa iti fac un tablou intreg al lucrurilor care s-au intamplat in acea zi de iarna, acum 20 si ceva de ani, in inima Frankfurtului.
-         Ok.
-         Asadar, Dirk mi-a spus ca la inceputul anilor ‘90 se petrecea ceva absolut infiorator. Atat pentru sanatatea publica cat si pentru turismul sau comertul nemtesc. Sobolanii. Se inmulteau foarte rapid si erau de nestavilit. In orice casa, daramite carciuma sau loc public, era cel putin o familie de sobolani. Cu toate ca erau uneori starpiti, sobolanii se regrupau si in locul unei familii, in locul respectiv se cazau alte trei sau patru. Cand, la un moment dat, intr-un restaurant scump din Centrul Vechi, dupa ce a fost asezata pe masa o friptura de miel, la lumina lumanarilor, clientul – un demnitar important – a vazut asezati la o palma de farfuria lui, doi rozatori cenusii care il priveau rautacios, aratandu-si infometati dintii lungi, s-a spart toata buba.
-         Ce s-a intamplat?
-         Ministrul a luat foc. In copilarie avusese o trauma cu niste sobolani si a decis ca nu se mai pot lasa lucrurile asa. A facut in mare secret o adunare. Au venit cei mai inteligenti savanti. Din toate tarile. (Dirk era prieten cu acest ministru.) Mai intervenea insa o problema. In Germania erau interzise sa fie folosite anumite produse chimice pentru dezinsectie. Se pare ca niciodata seful statului nu a stiut de aceste intalniri. Pentru ca poate ar fi oprit totul. Totul a fost insa secret si foarte bine pus la punct.
Si intr-o zi de decembrie 1990, un telefon fix a sunat in casa unui tip de la canalizarea orasului Bucuresti. Viorel, sau Nea Punga. Initial nu a crezut ce i se spune si s-a speriat. Apoi si-a dat seama ca era treaba pe bune, ca avea ca castige un sac intreg de marci. Ca trebuia sa isi faca o echipa, maxim 7 oameni in total, si ca trebuiau sa aterizeze in maxim o saptamana, inainte de Craciun, in Frankfurt si sa se ocupe de o problema. O mare problema.
-         Viorel? Deci roman? Un roman de-am nostru?
-         Da. Nimeni din nicio tara nu avea substantele respective pentru combaterea sobolanilor decat romanii.
Nimeni nu a stiut initial ce s-a petrecut in subsolurile Frankfurtului dupa ce echipa formata din 7 oameni inclusiv Viorel alias Nea Punga, a ajuns acolo.
Totul era secret. Tot ce se dorea era starpirea acelor creaturi scarboase.
Dupa ce Ed a facut o pauza destul de lunga, pentru ca isi desfacuse o bere si pentru ca parea ca nu mai are nimic de adaugat, m-am enervat din nou. Povestea era foarte interesanta, desi destul de scarboasa. Dar trebuia sa aflu adevarul pana la capat. Deci ce facuse Viorel? Cum reusise sa starpeasca sobolanii?
-         Mai, iarta-ma ca te intrerup, dar nu imi plac pauzele de publicitate. Chiar sunt curioasa. Sa inteleg ca Viorel si gasca lui au speriat rozatoarele. Ce s-a intamplat. Ai aflat asta de la amicul tau, Dirk?
-         Mda. Am aflat. Pregateste-te sa asculti ceva ingrozitor. Speram sa nu ma obligi sa iti povestesc tot.
Intr-o dimineata rece de decembrie, echipa din Romania a ajuns in Frankfurt. Aveau la ei o gramada de otravuri letale. Aveau costume speciale si masti. Dar erau oarecum speriati, pentru ca una este Bucurestiul pe care il stiau ca in palma, si alta era acel oras ciudat, mare, rece.
Dar nu mai aveau nicio clipa de pierdut. Trebuiau sa rezolve situatia pana pe data de 24 decembrie. Era deja 20 decembrie.
Au fost cazati intr-o casa micuta din periferia orasului. Aveau insa la discretie tot ce doreau de mancare. Si-au dat seama ca sobolanii erau si acolo, caci Viorel a gasit inca de la intrarea in casa cat si in camera lui sau pe holuri excremente de sobolan.
Trebuia ca in maxim doua ora sa vina legatura lor din Germania si sa ii duca in Centru Vechi. Acolo li se va arata planul orasului cat si harta secreta cu toate tunelurile de dedesubtul cladirilor.
Viorel nu putea sa manance mai ales dupa ce vazuse cacarezele de sobolete. Asa ca inghitind in sec ca pentru a-si inghite usoara senzatie de voma, a tras totusi o gura de votca pe care sio strecurase in bagaje si si-a zis: Asta e ocazia vietii mele. Ori eu, ori ei! (adica sobolanii)
Cand a intrat impreuna cu cei sase prieteni si colegi in culoarele umede si salcii de sub Frankfurt, lui Viorel I s-a facut tare frica. Se gandea ca are un var prin alianta evreu. Daca poate…?! Dar si-a revenit imediat cand a vazut ca locul este spuzit de mii de mogaldete de cacareze sobolanesti. Mai mult chiar, fiecare tunel care avea cam un metru, era sapat in zeci de locuri de alte tunele mai micute care insa nu duceau nicaieri. Viorel, antrenat in Romania cu asa ceva, a inghitit iar in sec, a mai tras o gura de votca pe care o avea in sacul lui verde de armata, si a pornit mai departe. Observa insa ceva ciudat. In afara de cacatul soriceilor, mai era si un altfel de cacat, ca un fel de cacat de om, sau de vaca. Si toate duceau inspre centrul Frankfurtului, adica subsolul Garii.
La un moment dat si-a rugat amicii, care si ei erau un pic debusolati, sa se opreasca si sa nu mai zica nimic, pentru ca auzea niste zgomote ciudate.
A mers tiptil, pe burta, cu felinarul in mana, spre canalul respectiv. Cand a avut o revelatie. Zeci de soricei se dadeau din fata lui, sau unii, mai rautaciosi, incercau sa il muste. Dar atat el cat si colegii lui erau imbracati in costume speciale, care rezistau raidului de rozatoare. La un moment dat a inceput sa auda un fel de plansete. A mers incet dupa el, desi marea de sobolani intalniti se facea tot mai deasa.
Printr-o deschizatura a putut vedea ceva ce nimeni in viata lui nu a mai vazut. Mii de sobolani sacrificau un porc. Porcul era inca viu, pentru ca inca urla, indurerat, dar sobolanii il legasera, nu se stie cum, cu mii de sforicele in jurul picioarelor si a cozii lui rasucite. Alti sobolani il muscau pofticiosi de fund si altii, probabil femele, stateau pe capul imensului porc si ii devorau ochii. Bietul animal incerca sa se apere sau sa urle, dar fiind extrem de obez – cantarea poate 500 de kilograme-, abia se putea misca si abia mai putea plange. Si acum intelesese. Deci acei sobolani furau an de an mancarea oamenilor nu numai pentru ei cat mai ales pentru porcul pe care il aveau, ca sa intre si ei in randul oamenilor. Ca de Craciun sa aiba porcul lor.
Viorel se felicita ca nu acceptase nimic de mancat pentru ca probabil I s-ar fi intors stomacul pe dos.
Nimeni nu il mai incomoda inpsre camera terorii pentru ca toti sobolanii intalniti pe culoare primisera o portie buna de ser otravitor, asa ca dupa cateva zvarcoleli, toti isi ridicasera labutele rozalii cu gheare minuscule in sus, abandonandu-se Zeului Mortii.
Tovarasii lui din Romania nu ziceau nimic. Aveau insa, pe sub mastile special construite pentru astfel de cazuri, ochii holbati.
Viorel mai avea doar cativa metri pana sa intre intr-o camera mai mare, unde era tinut porcul mai mult mort decat viu si unde erau peste 2000 de sobolani.
“Probabil acesta este cartierul lor general. Un fel de Piata a Constitutiei”, se gandi rapid Viorel. Trebuiau sa actioneze acum. Cat majoritatea soriceilor mai mari sau mai mici din oras erau acolo.
Cu un pic de regret pentru imensul porc crescut de sobolani ce urma sa piara si el, Viorel anunta lovitura. “Baieti. Acum e momentul. Verificati-va mastile. Aruncati otrava. Si apoi, rapid, inspre iesire!”
Ed se opri pentru ca si-a dat seama ca i se terminasera tigarile.
-         Ma duc dupa tigari.
-         Cred ca glumesti! NU pleca fara sa mi spui ce s-a intamplat!
-         Totul a decurs bine. S-a rezolvat. Si gata.
-         Si au murit toti sobolanii?
-         Evident. Viorel si echipa lui erau cei mai buni din lume.
-         Si ce face acum Viorel? Mai traieste?
-         Am inteles ca are o vila in Argentina. Si un fel de hotel pe nume: Primaria Sobolanilor. A ramas prieten cu Dirk. Poate mergem si noi acolo…


FINAL