De ce "365 de…" ?

... Inceputul ...

Despre mine, chestii nestiute

1.  

                              Ochelarii – prima trauma

De cand eram mica m-am folosit de cifre, desi le-am urat ulterior din tot sufletul. Nu cred ca exista ceva sa urasc mai mult decat cifrele, hartogaria si birocratia, si cu toate acestea, prin generala eram destul de buna la matematica cat sa iau premiul  I (eu si alti alti 6-7 copii, toti incoronati - la propriu  - la final de an de catre sfanta si draga doamna Bocaneala, drept: Cei mai buni din clasa), iar ulterior, am fost olimpica la Economie. Hmmm… Nu prea mai tin minte cu ce se manca materia aia (tin insa minte ca am trecut mai departe la primele teste de Economie si ca urma ceva parca de "Pe tara", dar m-a apucat durerea de burta si am lasat foaia vag completata, ca sa ies mai repede din clasa de examen), dar stiu ca imi facea o deosebita placere sa fac ceva complet diferit de ceea ce ma delecta pe mine in mod deosebit si cee ace credeau mama su bunica ca ma definesc (adica sa pictez, sa cant, sa cos, sa dansez… in general treburi artistice…)

Probabil ca scurta mea pasiune de atunci pentru cifre a intrat in coma pe vremea cand am inceput – dupa primele clase – sa nu mai vad bine la tabla.

 (Trebuie precizat ceva important si crucial: eu stateam in banca cu Daniel Bugan, “cel mai destept din clasa”, un baiat dragut, inalt, atletic, educat, prea educat pentru lumea asta, dintr-o familie de adventisti, baiat cu care ma intelegeam extrem de bine si care imi provoca intelectul, si ma facea sa vin voioasa la scoala, si sa scap de vomitatul matinal care insemna de fapt: “scarba & frica de scoala”, incat, de la aversiunea pe care o avusesem pentru “SC. 96” (dap, acum vad si eu ca e 69 intors!) in primele zile ale lui septembrie 1984, abia asteptam sa inceapa ziua de LUNI ca sa ma vad cu Daniel!)

Sa revin... Mioapa fiind, ajunsesem de la nota 10 + … la -7…

Nimeni nu intelegea ce se intampla cu mine, mai precis cu inteligenta si muncitoarea eleva, devenita pioniera cu lantisor rosu pe stanga – adica: sef de grupa - Popescu Ioana…

Pana cand un doctor sau doctorita, zau ca nu ma tin minte, a venit si in clasa la noi, si ne-a luat pe toti la un control “de vedere”. Ceea ce de fapt era teribil de simplu si logic de dedus pentru toata lumea matura din jurul meu, faptul ca eram mioapa din cauza parintilor si ca voi deveni la un moment dat dependenta de ochelari (si mama si tata poarta ochelari, si chiar dioptrii maricele) nu mi-a fost spus decat la tragicul control de vedere, cand mi s-au recomandat ORIBILII OCHELARI.

Stiam ca mama e singura (FARA SOT SAU IUBIT) si ca poarta ochelari si mai stiam ca nicio actrita frumoasa, dar nici Alba ca Zapada si nici macar Scufita Rosie sau Cenusareasa nu purtau ochelari. Lumea mea devenea alta. O lume mica, gri si difuza in care eu eram inchisa, o lumea in care eu aveam sa ajung probabil ca mama, adica singura si trista, iar fetele celelate urmau sa creasca frumos, fara ochelari, sa aiba iubiti, sa aiba plete blonde si lungi, sa zboare cu balonul sau pe cai de abanos alaturi de printii sau de sultanii lor, iar eu sa stau sa tocesc la matematica, singura si trista…

Mai mult decat atat. M-au luat de langa Daniel, din ultima banca si m-au pus cu un baietel plinut, e adevarat, foarte simpatic, Claudiu, (care incerca orice ca sa ma cucereasca, imi punea floricele in banca si imi cara ghiozdanul de exemplu) dar care mie nu imi placea deloc… Si fix in prima banca… “Banca tocilarilor..” Of.

Astfel, ochelarii mi-au distrus astfel cheful pentru cifre, pentru scoala, pentru lectii bine invatate. Am inceput sa chiulesc, asa cu ochelari cu tot. Imi gasisem o mica gascha, din care faceau parte o fata de tirist, Nicoleta, care aducea reviste porno la scoala, o tigancusa grasuta, cu fata patata, Angelica si inca o fata Oana, mai tarancuta asa. Si ma rau decat atat, incepusem sa ma uit la "golani", cum spunea mama, adica un semy-gay, George, parca, un menelist cu cercel in ureche si la inca vreo astfel de 3-4 creaturi, dragute, dar care nu aveau in comun nimic cu mine.
Culmea, pentru ca eram destul de desteapta, am intrat totusi – dar cu meditatori, pentru ca mama si-a dat seama ca devenisem extrem de lenesa si deprimata – prima in calasa la liceu. La Filologie-istorie. De atunci au inceput disputele cu mama. Eu vroiam la Tonita, sau macar la Liceul de muzica. Nu, mama a vrut, si i-a iesit, sa ma dea la cel mai aproape liceu de langa casa ever (la 3 minute de mers pe jos), la Liceul Industrial 27, acum se numeste Octav Onicescu.

Sa revin la cifre. Si acum pot sa calculez din minte sume complicate, dar nu o fac decat rar, cand mi se pare ca sunt pacalita la ceva, sau cand ma intrec cu cineva, in rest, mi-am lasat sa zaca in mocirla si mucegai partea creierului meu care se ocupa de calcule, radicali etc… Dar recunosc ca mereu cifrele m-au scos din incurcatura. Acum de pilda, am pornit acest blog, si practic cifrele sunt motivatia mea. 365 de zile, 363 de povesti sau povestiri politiste scrise mine –de fapt, ca sa fiu corecta, pe care promit public ca le voi scrie! de azi pana la anul pe vremea asta.

Recunosc ca nu sunt in ce amai buna forma. Si o sa incep iar cu cifrele!

Pentru ca nu am mai fost la sala de 7 ani, nu am mai alergat sau facut macar un sport de 7 ani, si sunt fix imediat dupa Craciun, cand am ingurgitat peste 10 sarmale, 4 carnati, zeci de cipsuri, peste 10 pahare de vin si de bere si 1 mic de visinata. Am uitat sa trec pe lista cele peste 100 de bomboane rontaite in ultimele zile…

Nu este vorba ca ma ingras, dar capsorul meu miorlaie si undeva un ingeras in spune: “Salate! Salate! Si fara alcool si tigari!”

Promit. O sa incerc asta chiar de azi. NU de alta dar vreau sa am capul limpede ca sa scriu cat mai bine.

Acestea fiind zise, adica inceputul, o sa trec si la prima poveste politista pe care o voi scrie in urmatoarea 20 de minute si apoi o voi posta pe blog. Asa ca tineti-mi pumnii. Si va astept cu reactii fie aici, fie pe pagina mea de FB "Ioana Popescu Cont Real", sau pentru apropiati, pe mobil.

Va pupacesc! J

Ioana