Comisarul Lazarius
era pentru prima data, dupa multi ani, un pic debusolat. In primul rand, Ella
il facuse sa se apuce din nou de fumat. In al doilea rand, nu o intelegea.
Existau moment cand o vedea ca pe o victim, dar de cele mai multe ori o vedea
ca pe “vaduva malefica neagra”. Mai précis, ca pe o nemernica care ar fi tocmit
un ucigas, sau mai multi, ca sa puna mana pe everea familiei Bugescu, apoi sa
isi suprime soacra (toata lumea stie ca
vorba aia: soacra-soacra poama acra!), chiar si pe cateaua care o enerva,
si mai mult, chiar pe fosta iubita a sotului, o femeie care acum arata bestial
si care abia venise! Cat despre Paul… Nu arata deloc indurerata draguta de ea…
Nu plangea decat rar, si cu oameni sau… public, ca sa zicem asa, in jur. Alta
in locul ei, cu sotul ucis, s-ar fi aruncat de la etaj! Dar Ella nu. Statea
demna, dreapta, serioasa ca o stanca. Si foarte misterioasa!
Comisarul ofta. Nu
stia daca Germania, cu aerul ei ciudat, inchis, trist, depresiv, bacovian, ii
incurca modul de gandire… Sau daca poate de data asta chiar nu stia sa rezolve misterul…
Sau poate, pur si simplu avusese noroc pana atunci in toate cazurile lui?!
Danut deschise o a
zecea bere. Pe Lazarius il chema Danut. In buletin nu scria Daniel, sau Dan. Ci
Danut. De asta nu se prezenta niciodata decat cu: “Buna ziua. Sunt Comisar
Lazarius…”
Danut isi scarpina
capul, apoi spatele, apoi pieptul plin de par negru, caci era un barbat foarte viril.
Nu mai facuse exercitii de cateva saptamani dar muschii erau la fel de mari si
incordati. Si exact in mometul acela cineva batu la usa.
-
Buna ziua!
-
Buna ziua!
Comisarul Lazarius
se intoarse.
Era cea pe care o
ura foarte mult, dar in acelasi timp o placea. Nu putea sa isi explice exact ce
se intampla in mintea sau corpul lui. Ella lua cuvantul.
-
Lazarius… Nu, nu pot sa iti spun asa! Si avand
in vedere ca nu iti stiu prenumele, o sa iti gasesc eu unul. Ce zici de Dolfy?
-
Ce?! Ce la Hitler?! De la Adolf Hitler?! Ai
innebunit?!
-
Ramane Dolf… sau imi zici prenumele tau!
-
Dan. Zi-mi Dan.
-
Ok. Dan. Am sa iti spun ceva… De fapt nu eu… Unchiul
Tom de fapt. De fapt il cheama Toma, dar aici toti ii zicem Tom… Este fratele
tatalui lui Paul. Este cu Ginger, fata Lenutei. Sunt aici la usa ta si vor sa
vorbeasca cu tine. Pa si pusi! Va las!
-
Heiii!
Comisarul abia
apuca sa respire, caci in camera intra un domn in varsta, destul de cocosat,
foarte barbos, dar ingrijit, nu mirosind a pisat ca pensionarii din Bucuresti,
de mana cu o fetita de vreo sase ani.
-
Gutten tag.. a pardon, stii romaneste. Buna bre
tinere… Ma numesc Tom. Sunt unchiul …bietului baiat… Paulica, saracul de el…
Batranul ofta.
-
Buna ziua, spuse si comisarul.
-
Da… Asta mica e nepoata mea, si nepotica lui,
fata nepoatei mele. Ma asez jos ca ma omoara guta asta blestemata…
-
Va rog!
-
Am inteles ca il ajuti pe politistul care a
venit cu “fosta” lui Paulica… Ce sa zic, un prost mai mare nu gasea… Si eu si
Lenuta, nepoata-mea, si barba-su, Marcel, suntem tare uimiti! Nu credeam ca
Politia din Romania a decazut in asa hal! Sper ca macar mataluta sa salvezi
castanele de pe foc! Baiatul e praf! De patru zile nu a aflat nimic. Auzi si
dumneata ce zice seful tau! El intr-una zice ca ranile de la gatul celor morti –
Dumnezeu sa ii ierte… - sunt facute de un CAINE, evident toti radem, mai ale
Marcel care a avut caini sis tie ca … si…
-
Stati asa! Asa zice Cotofana?!
-
Cine?! Politistul care ii face ochi dulci acum
Ellei? Il cheama Cotofana? Hahahahaha!
Batranul se porni pe un ras strasnic care dura
vreo trei minute. Radea cu ochii inchisi, caci se simtea foarte bine. Cand
termina se uita in jur. Barbatul la care venise disparuse.
-
Copoii astia de la Bucuresti sunt nebuni. Sau
prosti. Vom vedea…
Lazarius iesise in
strada. Respira cu nesat aerul nemtesc. Apoi il dadu afara. De un lucru nu se indoia
niciodata. Ca Aurel Cotofana nu s-ar pricepe la caini. Aurel Cotofana era in
timpul liber antrenorul principal al cainilor politisti campioni din Romania.
Dar unde naiba era
baiatul asta exact acum?!
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu