In urma cu 100 de ani, prin anul 1900, intr-o casa
din Bucuresti
-
Aglae! Adu-ne cafeaua!
-
Da, imediat, saru’mana!
-
Aglaeee! Si dulceturile!
-
Si tartele!
-
Da! Imediat!
Familia pictorului Vasile Dumitrache Ionescu era una
de vaza din elita bucuresteana a anilor 1900. Pictorul era celebru printre
toate personalitatile din acea vreme. Ii pictase pe toti, inca de tineri, si cu
trecerea timpului, renumele lui crestea, si tot mai multe persoane doreau sa
fie desenate de penelul marelui maestru. Familia lui era alcatuia din sotia,
Sofica, cele doua fete, Raluca si Luminita. In casa mai traiau batrana doamna
Dumitrache Ionescu, mama pictorului, usor senila, si o sora mai mica a
acestuia, cam handicapata, Aurelia. Ca sa aiba grija de toti acestia,
Dumitrache angajase o femeie, Aglaia, care slujea si ca bucatareasca, bona, femeie
de serviciu sau chiar si secretara, caci se pricepea la multe lucruri.
Aglaia era de vreo
40-50 de ani. Nimeni nu ii ghicise cu adevarat varsta, pentru ca femeia se
ferea de lumina, sustinand ca are o boala de piele. Noaptea se furisa in curte
si se spala indelung pe fata, obicei enervant la inceput pentru toti membrii
familiei, care auzeau apa curgand minute in sir, dar cu care se obisnuisera
pana la urma. Cu toate astea, femeia era multumita. Salariul ei crestea an de
an, si in plus de asta, locuia intr-o vila din Cartierul cel mai frumos al
Bucurestiului, si nu ca fostele ei prietene, care faceau menaj pentru cate o
batrana, intr-un apartament minuscul, al vreun subsol.
Astfel, desi era extrem de muncita, Aglaia era fericita sa isi indeplineasca activitatile zilnice, chiar si pentru o “familie sclifosita si enervanta ca asta”, cum o numea ea cateodata, singura in intunericul camerei ei, fata in fata cu icoana Domnului Isus Christos, singurul lucru in care ea credea.
_________________
Astfel, desi era extrem de muncita, Aglaia era fericita sa isi indeplineasca activitatile zilnice, chiar si pentru o “familie sclifosita si enervanta ca asta”, cum o numea ea cateodata, singura in intunericul camerei ei, fata in fata cu icoana Domnului Isus Christos, singurul lucru in care ea credea.
_________________
Anul 2004, Bucuresti
-
Ando! Publica si tu stirea asta!
Si omul rubicond si chel ii arunca
in treacat o bucatica de hartie reprezentand un comunicat de presa, redactorului
Mishu Adronache. Seful lui, Mitica Pompiliu, de la ziarul “Finantele actuale”
avea tot dreptul sa fie dur cu Ando, care chiulise saptamana trecuta de la
redactie, si se pare ca fusese la pescuit cu fostii lui colegi de liceu. “Nici
un peste nu mi-a adus nesimtotul asta! Las’ ca ii arat eu lui!”
-
Bine sefu', spuse cel numit Ando,
holbandu-se la mica bucatica de hartie inca fierbinte, luata direct din fax.
-
Si du-te si la conferinta.
-
Aoleo sefu, pai astea de Cultura sunt
dimineata!
-
Hai! Mars! Ca de asta esti platit! Sa
faci bine ca la 8.00 sa fii la Casa Memoriala Andronache! Se implinesc 100 de
ani… de la nu stiu ce… In fine! Ei comedie!
-
Bine sefu'…
___________________________________
___________________________________
-
Buna ziua dragii mei, spuse o tanara de
aproximativ 30 de ani, imbracata intr-un costum vechi, de epoca. Bine ati venit
la acest eveniment unic. 100 de ani… de la inaugurarea expozitiei de desene si
picturi Andronache-Ionescu. Ma numesc Raluca Andronache Ionescu…
Auzirea numului cat si asemanarea ei izbitoare cu unul
dintre portretele care tronau in sala de conferinta, de fapt, fosta sufragerie
a familiei pictorului, starnita rumoare printre jurnalisti.
-
N-as zice ca aveti 100 de ani… Pareti
inca buna… se pomeni zicand Ando.
Probabil faptul ca
venise direct de la o petrecere din clubul Salsa, de peste drum, unde bause
pana dimineata whisky si tequila, il facusera sa aiba aceasta reactie. Pana la
urma insa, faptul ca tipa de pe perete care trebuia sa aiba pe putin 100 de
ani, care era fata pictorului, se afla chiar in fata lor, si mai era si
imbracata in halul ala…era ciudat! Ori visa, ori era o smecherie. Ori… Asadar
intrebarea lui nu era decat legitima. Evident, undeva in subconstientul lui
stia ca o facuse de oaie, si ca totul putea sa fie explicabil, dar nu se
indurase sa nu scoata pe gura cele spuse de mai sus.
-
Nu ma pot supara pe dumneavoastra. Nu
ati citit probabil mapa de presa pe care o zaresc aruncata pe jos, si nu in
bratele dvs. Eu sunt stranepoata pictorului.
-
Bine, merci. Am inteles. Evident, era o
gluma. Acum treceti va rog la lucruri importante. Ca trebuie sa ajung la
redactie .
De fapt, Ando trebuia sa ajunga mai
intai acasa la el ca sa faca o baie fierbinte. NU se putea prezenta in halul
ala la redactie.
-
Multumesc. O sa trecem la prezentarea
unor superbe picturi ale strabunului meu.
_______________________
_______________________
Raluca citea razand: “Tanti Aglaie a vrut sa
isi asigure batranetea. O pictura descoperita in podul casei pictorului, ar fi
facut-o sa plece imediat din casa si sa se mute in Italia, unde ea isi dorea sa
plece. Pictorul imbatranise, mama si sotia ii murisera, fetele lui nu se
pricepau la arta. Asadar un Gaugain descoperit in pod, reprezenta pasaportul
spre fericirea ei! Nu avea insa cum sa il transporte. Asa ca dupa 20 de ani,
accepta sa ii pozeze nud. Ca sa poata sa ia pictura ei si sa o lipeasca de
opera lui Gaugain. Singura problema era ca Aglaia era de fapt barbat…”
-
Ando, cum ti-ai dat seama ca Aglaia e
cheia misterului? il intreba Raluca,
care se tavalea in patul ziaristului, usor euforica.
-
Era singura pictura neterminata din
toata gala ta. M-a suprins. Si mi-am adus aminte de un film vechi …
-
Ce s-a intamplat de fapt? De ce nu a
fost prinsa?
-
Prins…
-
Da, ma rog…
-
Aglaia l-a omorat pe pictor. Pe
strabunicul tau. Inainte ca sa faca o ultima sedinta foto cu ea complet goala.
A lipit marginile picturii care o infatisau peste originalul realizat de Gaugain, a vrut sa plece din
tara, dar a suferit un atac de inima cu ceva timp inainte. Pictura a ramas in
pod. Era vorba de un desen nefinalizat cu o femeie bruneta, trupesa, dar nu
prea feminina. Nimeni nu a fost interesat sa cumpere tabloul…
FINAL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu