duminică, 11 ianuarie 2015

9. Pasiunea ascunsa a domnului Ionescu




In urma cu 100 de ani, prin anul 1900, intr-o casa din Bucuresti

-         Aglae! Adu-ne cafeaua!
-         Da, imediat, saru’mana!
-         Aglaeee! Si dulceturile!
-         Si tartele!
-         Da! Imediat!

Familia pictorului Vasile Dumitrache Ionescu era una de vaza din elita bucuresteana a anilor 1900. Pictorul era celebru printre toate personalitatile din acea vreme. Ii pictase pe toti, inca de tineri, si cu trecerea timpului, renumele lui crestea, si tot mai multe persoane doreau sa fie desenate de penelul marelui maestru. Familia lui era alcatuia din sotia, Sofica, cele doua fete, Raluca si Luminita. In casa mai traiau batrana doamna Dumitrache Ionescu, mama pictorului, usor senila, si o sora mai mica a acestuia, cam handicapata, Aurelia. Ca sa aiba grija de toti acestia, Dumitrache angajase o femeie, Aglaia, care slujea si ca bucatareasca, bona, femeie de serviciu sau chiar si secretara, caci se pricepea la multe lucruri.
Aglaia era de vreo 40-50 de ani. Nimeni nu ii ghicise cu adevarat varsta, pentru ca femeia se ferea de lumina, sustinand ca are o boala de piele. Noaptea se furisa in curte si se spala indelung pe fata, obicei enervant la inceput pentru toti membrii familiei, care auzeau apa curgand minute in sir, dar cu care se obisnuisera pana la urma. Cu toate astea, femeia era multumita. Salariul ei crestea an de an, si in plus de asta, locuia intr-o vila din Cartierul cel mai frumos al Bucurestiului, si nu ca fostele ei prietene, care faceau menaj pentru cate o batrana, intr-un apartament minuscul, al vreun subsol. 

Astfel, desi era extrem de muncita, Aglaia era fericita sa isi indeplineasca activitatile zilnice, chiar si pentru o “familie sclifosita si enervanta ca asta”, cum o numea ea cateodata, singura in intunericul camerei ei, fata in fata cu icoana Domnului Isus Christos, singurul lucru in care ea credea.
_________________
Anul 2004, Bucuresti

-         Ando! Publica si tu stirea asta!
Si omul rubicond si chel ii arunca in treacat o bucatica de hartie reprezentand un comunicat de presa, redactorului Mishu Adronache. Seful lui, Mitica Pompiliu, de la ziarul “Finantele actuale” avea tot dreptul sa fie dur cu Ando, care chiulise saptamana trecuta de la redactie, si se pare ca fusese la pescuit cu fostii lui colegi de liceu. “Nici un peste nu mi-a adus nesimtotul asta! Las’ ca ii arat eu lui!”
-         Bine sefu', spuse cel numit Ando, holbandu-se la mica bucatica de hartie inca fierbinte, luata direct din fax.
-         Si du-te si la conferinta.
-         Aoleo sefu, pai astea de Cultura sunt dimineata!
-         Hai! Mars! Ca de asta esti platit! Sa faci bine ca la 8.00 sa fii la Casa Memoriala Andronache! Se implinesc 100 de ani… de la nu stiu ce… In fine! Ei comedie!
-         Bine sefu'… 
___________________________________

-         Buna ziua dragii mei, spuse o tanara de aproximativ 30 de ani, imbracata intr-un costum vechi, de epoca. Bine ati venit la acest eveniment unic. 100 de ani… de la inaugurarea expozitiei de desene si picturi Andronache-Ionescu. Ma numesc Raluca Andronache Ionescu…

Auzirea numului cat si asemanarea ei izbitoare cu unul dintre portretele care tronau in sala de conferinta, de fapt, fosta sufragerie a familiei pictorului, starnita rumoare printre jurnalisti.
-         N-as zice ca aveti 100 de ani… Pareti inca buna… se pomeni zicand Ando.
Probabil faptul ca venise direct de la o petrecere din clubul Salsa, de peste drum, unde bause pana dimineata whisky si tequila, il facusera sa aiba aceasta reactie. Pana la urma insa, faptul ca tipa de pe perete care trebuia sa aiba pe putin 100 de ani, care era fata pictorului, se afla chiar in fata lor, si mai era si imbracata in halul ala…era ciudat! Ori visa, ori era o smecherie. Ori… Asadar intrebarea lui nu era decat legitima. Evident, undeva in subconstientul lui stia ca o facuse de oaie, si ca totul putea sa fie explicabil, dar nu se indurase sa nu scoata pe gura cele spuse de mai sus.
-         Nu ma pot supara pe dumneavoastra. Nu ati citit probabil mapa de presa pe care o zaresc aruncata pe jos, si nu in bratele dvs. Eu sunt stranepoata pictorului.
-         Bine, merci. Am inteles. Evident, era o gluma. Acum treceti va rog la lucruri importante. Ca trebuie sa ajung la redactie .
De fapt, Ando trebuia sa ajunga mai intai acasa la el ca sa faca o baie fierbinte. NU se putea prezenta in halul ala la redactie.
-         Multumesc. O sa trecem la prezentarea unor superbe picturi ale strabunului meu. 
_______________________

Raluca citea razand: “Tanti Aglaie a vrut sa isi asigure batranetea. O pictura descoperita in podul casei pictorului, ar fi facut-o sa plece imediat din casa si sa se mute in Italia, unde ea isi dorea sa plece. Pictorul imbatranise, mama si sotia ii murisera, fetele lui nu se pricepau la arta. Asadar un Gaugain descoperit in pod, reprezenta pasaportul spre fericirea ei! Nu avea insa cum sa il transporte. Asa ca dupa 20 de ani, accepta sa ii pozeze nud. Ca sa poata sa ia pictura ei si sa o lipeasca de opera lui Gaugain. Singura problema era ca Aglaia era de fapt barbat…”
-         Ando, cum ti-ai dat seama ca Aglaia e cheia misterului?  il intreba Raluca, care se tavalea in patul ziaristului, usor euforica.
-         Era singura pictura neterminata din toata gala ta. M-a suprins. Si mi-am adus aminte de un film vechi …
-         Ce s-a intamplat de fapt? De ce nu a fost prinsa?
-         Prins…
-         Da, ma rog…
-         Aglaia l-a omorat pe pictor. Pe strabunicul tau. Inainte ca sa faca o ultima sedinta foto cu ea complet goala. A lipit marginile picturii care o infatisau peste originalul realizat de Gaugain, a vrut sa plece din tara, dar a suferit un atac de inima cu ceva timp inainte. Pictura a ramas in pod. Era vorba de un desen nefinalizat cu o femeie bruneta, trupesa, dar nu prea feminina. Nimeni nu a fost interesat sa cumpere tabloul…

FINAL

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu