sâmbătă, 31 ianuarie 2015

19. Planul nemtesc



Prolog

Legea atractiei
Diferenta dintre fericire si deznadejde este la distanta de o fractiune de secunda. Poate un singur fir de par descoperit in geanta iubitului tau, in timp ce acesta facea un dus, cantand tare bine dispus, abia venit de la un team-building, te poate face sa iti schimbi radical locuinta, prietenii, tara natala si evident iubitul. Cand firul acela de par lipit de inchizatoarea gentii albastre de voiaj nu este nici lung si negru ca al tau, nici scurt si gri ca al lui, ci un fel de saten ondulat, aparent fara personalitate, dar incercand sa il rupi, iti dai seama de rezistenta si de tenacitatea (care tie ti se par ingrozitor de gretoase!) fostei lui posesoare, abia atunci incepe filmul. Pentru ca abia acum devine interesanta povestea. Si atunci filmul la care te uitau te face sa plangi, pescarusii care zboara la fereastra ti se par tovarasi de suferinta, chipul tau inlacrimat ti se pare icoana iar ziua de azi poate ca va fi ultima.... Pana atunci, stai intr-o dolce farniente, in care trezitul de dimineata este urmat de inevitabila: "Amore, fa-mi o cafea! Doua lingurite de ness si una de zahar. Dar sa fie ras!" Apoi, dupa ce tu hranesti pisica care se intinde grasa, lenesa si pufoasa pe covor, se aude dusul; si tu freci nessul, ca asa ai invatat acasa de la bunica ca este frumos, in loc sa il trantesti pur si simplu in ceasca pe care scrie numele unei firme, asa cum merita un nemernic care s-a atins impardonabil de aproape de o femeie satena cu parul ondulat. Iar parul tau pleostit, negru vopsit ti se pare o jalnica amagire a unui viitor incert in care el te minte si te va minti, pana cand itntr/o zi va avea curajul sa zboare. Nu poti sa te opresti, totusi, sa nu te intrebi fixand cu ochii rosii deja de plans, bagajul pe care iti vine sa il arunci in foc: "Da' ce Dumnezeu? I/a supt/o chiar in valiza?! Merda!" Stii, ca daca vei incerca sa faci o investigatie, vor urma chestii suparatoare de genul: "Ce ai mai, ai innebunit de luni?" sau "era in vizita matusa mea saptamana trecuta, de atunci a ramas, ce naiba ai? Esti pe ciclu?" Sau: "Este al mamei mele! Nu iti este rusine? ea ne trimite paste fainoase si zacusca si tu faci crize de astea? ia, stii ce? Nu mai vin acasa la cina!" Nicio femeie nu a fost instruita sa simta lucrurile astea. Dar le simte, asa cum vine instinctul alaptatului. De asta, unele femei chiar arata bine, se simt bine, fie grase, fie slabe, si au acea liniste in ochi, acea luminita care te duce cu gandul, barbat fiind la: "Ce s-a mai futut pizda asta aseara......" Iar altele sunt chinuite de indoieli si nu le tihneste nimic si arata ca niste solnite fara sare.
Sara Rinaldo examina cu efectiva scarba, cu ochii verzi mijiti, firul de par prins de geanta barbatului ei. Initial s-a gandit sa execute un asa zis ritual primitiv, pe care si-l amintea din adolescenta, cand ea impreuna cu trei prietene, dupa ce vazusera un film cu vrajitoare, au ars in padure niste bucatele din hainele fostului iubit al uneia dintre ele, si apoi si cateva fire de par de-ale lui si de-ale noii iubite, "o grasa blnda, bolanda si bocie". Toate erau extrem de suparate. Primul iubit care o dezvirginase o parasise pentru o colega mai mica, pe motivul: "Tu nu vrei sa te futi, nu stii sa te futi si esti si frigida!" Vraja a functionat, este adevarat, dar abia dupa vreo zece ani, cand respectivul, devenit colonel, s-a despartit de blonda sexy si plinuta, pentru o fata de 20 de ani. Sara abandona ideea arsului firului de par, mai ales ca se auzea venind de la baie domnul Rinaldo, un barbat chipes, care de la spate parea de vreo 25 de ani, dar avea 45 de primaveri batute pe muchie. Cand era mai tanara, Sara a facut o adevarata criza de nervi cand a vazut un fir similar, in geanta unui fost prieten de-al ei. A aflat atunci ca si cei mai dulci barbati pot deveni foarte violenti cand la mijloc se afla o femeie la care au tinut sau la care vor tine. Treaba era relativa, oricum. Sara mesteca cu lingurita in cana ness-ul si zaharul si se gandi ca are nevoie de un pahar de palinca. cam greu de gasit la Roma asa ceva, dar se va descurca ea....
Chiar atunci, telefonul zbarnai intr+un mod iritant si lugubru. Mama, sopti ea.
-         Alo?
-         Iei repede primul avion si vi aici! se auzi o voce iritata, tipatoare.
-         Dar ce...?!....
-         Taci si vino! Bunica-ta a facut un atac!
-         Să nu spui ca...
-         Taci! Este la reanimare. Vino cu primul avion!
-         Dar....
-         Sa ma lasi cu jegul tau de macaronar! Esti o proasta! Vi aici azi cu primul avion! repeta mama ei.
-         Bine, dar..
-         Pa!

Capitolul 2
Paradisul din vie
Cand eram mica, pe la 5- 6, 7 chiar si la 8 ani, ma duceam in fiecare vara, la Piatra Neamt. Era superba zona, desi via era mai mult salbaticita pentru ca deja unchii mei, de fapt fratele bunicii si sotia lui aveau deja, de pe atunci vreo 80 de ani (si nu mai aveau putere de muncit ca in tinerete). Dumnezeu sa-i odihneasa... In afara de plimbatul prin vie, printre distractiile mele era si inspectatul cimitirului evreiesc, cu care se invecina via lui unchiu Dragos.(vie ce apartinea si apartine tuturor fratilor Popovici, unchiu’ Dragos si unchiu’ Istrate si bunicii mele) Pot sa spun ca eu pe unchiu Dragos l-am iubit mult …Cel mai mult. Asa e, dar vai cum suna cuvintele cand le exprimi, fata de sentimentele adevarate pentru cineva ce nu mai e. In ultima camera, cea de deasupra beciului, dormeam eu si bunica cand veneam in vacante. Eram foarte incantata de camaruta aia din mai multe motive. 1. Dadea chiar in gradina cu flori, inspre livada, si inspre strada, si desi tanti Ancuta baricadase geamul ca sa nu cumva sa intre cineva, eu reusisem sa il deschid, si, cateodata, dupa amiaza ca ma fortau sa dorm si nu puteam, sau dimineata devreme, fugeam pe fereastra inspre gradina si de acolo in vie, trecand peste un pod. Uneori ma duceam in livada cu meri, si ma urcam eu pe un mar care semana cu un scaun urias… Toate astea probabil imi par mici acum. Atunci mi se pareau enorme… 2. O alta treaba care imi placea mie la camera aia era ca in holul ei, era scara sper POD. si podul. Mai era in holul ala si un dulapas cu borcane de dulceata care erau pentru nepoata lor, verisoara mea, cred ca nu pentru mine. Dar nu ma interesa nici atunci dulceata (ca nici acum) asa de mult, asa ca preferam sa inspectez locurile si sa imi gasesc noi cotloane pentru a-mi fabrica zecile de povesti… sau a regiza povestile citite. (Evident, podul era unul din locurile magice -, unde ma urcam cu frica – de inaltime si de soriceii (nu i-am vazut niciodata dar eram sigura ca exista si ca seamana cu Jerry din Tom si Jerry) despre care stiam ca sigur sunt acolo printre coceni – si unde, in praful ala cald, ocru, uscacios, citeam sau imi jucam rolurile din carti-printesa, pirat etc.) Si ma apropii de al treilea motiv… 3. Al treilea motiv pentru care eram incantata ca ni se repartizase camera aia pe timpul verii era dulapul mare, maroniu, plin cu tot felul de chestii. De la posete lucioase, cu miros de vechitura, la soricioaica, pina la parfumuri vechi, de la tot felul de jucarioare ale nepoatei lor(atunci domnisoara mare, acum femeie cu copii mari) si pina la un ditamai ceaslovul, mare galben , cu poze, cu litere mari: Wilhelm Hauff -Povesti. El era preferatul meu! Dupa ce am am fost in vizita ultima data acolo, "la unchiu Dragos", adica la inmormantarea lui......................, nu am mai trecut pe acolo pe la Piatra Neamt. ................................... Am mai fost o data acum cativa ani, am stat o ora, pentru ca explodam de dor....de dor de locurile alea, asa cum era dorul lui Scarlett O Hara pentru TARA...Sau cel putin eu asa simt. La Neamt, ajunsa, am respirat acel aer curat, facut parte din praf de zane... Am fost pe strada copilariei mele... totul era la fel si parca nimic nu mai era la fel... L-am salutat pe varul meu Alin, care este cam, de aceeasi varsta cu mine, poate un pic mai mare, care a ramas in vechea casa a parintilor bunicii mele, adica in partea celalalta a viei, nu la unchiu Dragos. La unchiu Dragos, din cate cred si din cate stiu, s-a stabilit acolo baiatul lor, nenea Paul. Cartea aia cu povesti nemtesti a ramas acolo, s-au poate au aruncat-o. Nu stiu nici acum. Am cautat ca nebuna prin toata tara o carte similara, dar nu am gasit....Am gasit una aproape ca si design la fel, dar in germana... si de atunci invat singura germana.. Practic este singurul motiv pentru care eu invat germana. (O vreau asa de mult... Cartea aia... asa cum doresc niste poze pe care mi le-a facut actorul Mihai Multescu, tot cand eram mica, dar in alt spatiu, mai precis pe platourile de filmare ale unui film de Vaida, unde ma ducea mama, cu un imens caine lup. Nu mi-au ajuns niciodata acele poze… Nu stiu nici ce mai face Multescu. Dar mi-a ramas de la el un cantec in japoneza pe care l-am interpretat la TV de cateva ori.. De la 6 ani il stiu... Incepe cu Tam, tam tam........) Sa revin la superba carte cu povesti .... si la preferata mea Povestea Vasului Fantoma....Cartea nu am gasit-o inca, dar am gasit pe Net cateva povesti ale lui Wilhelm... Apropo, pentru cine nu stie, Wilhelm Hauff (n. 29 noiembrie 1802; d. 18 noiembrie 1827) a fost un poet și prozator german care a trăit doar 24 de ani. S-a născut și a murit la Stuttgart....
........ Mi-e dor de forile violete din gradina de la Piatra Neamt... erau pline de roua dimineata iar eu saream geamul casa ajung in gradina, devreme, si sa sorb roua de pe ele ... uneori mancam si petalele care aveau un gust acrisor... mi-e dor sa mai am 9 ani... Pentru mine, cea mai buna mancare a fost mamaliguta aia de la Piatra Neamt pe care o facea tanti Ancuta. Bine, ea facea tot felul de mancaruri bune. Dar mamaliguta era buna pentru ca o puteai asorta cu slaninuta, ochiuri proaspete, smantana si asa mai departe. Nu am plans cand au murit Unchiu Dragos si Tanti Ancuta, la scurt timp dupa unchiu Dragos. Am plans peste ani si plang si acum si realizez ca nu este o gluma, nu este un vis. Din pacate, pe oamenii aia care mi se pareau, chiar si la 80 de ani ca se iubesc, asa in felul lor ciudat, rastit, tachinoacios, carcotas, dar se iubesc, ii voi iubi toata viata dar nu voi mai putea sa ma intalnesc aici cu ei... Tanti Ancuta, Unchiu Dragos, va iubesc, asa cum iubesc Piatra Neamt, dealurile, vinul, podul , frigul de deasupra beciului, nucul batran din mijlocul viei noastre, caci via aia , cat a ramas din ea, este a noastra, a tuturor - vorba unui stramos de al nostru... - , fie ca nu stam acolo, fie ca ii culegem roadele sau ca nu...
-         Dragi pasageri, va informam ca am aterizat la Bucuresti. Este ora 20.00 si afara sunt 13 grade. va multumim pentru alegerea companiei noastre, va dorim o zi placuta.

Capitolul 3
Neamtul si fantana fermecata

Era prin anul 1943. O vară frumoasă, cu mult praf, într-un sat din România. Norii negri de fum ai Războiului se ascunsesera pentru o mică perioadă pentru că soldații nemți se împrieteniseră cu localnicele. O fată frumoasă, specială, cu o ie albă brodată frumos cu negru și cu roșu și o rochie roșie făcută chiar de ea, cu desene care imitau trandafirii dar și boabele mari de struguri galbeni și vișinii, mergea cu picioarele goale, spre un pod, în noapte și cînta cu voce melodioasă.
Lună, lună, de ce oare Tu n-ai dor, Dar omul are Lună lună, surioară Iar te întreb a câta oară Ce –i cu dorul ăsta oare?!

Frumoasa moldoveancă de vrei 16-17 ani mergea să se întâlnească la fântâna din mijlocul satului vecin cu Piatra Neamt cu un ofițer german pe nume Robert. Robert era un tânăr neamț, exact cum erau germanii lui Hitler din filmele pe care Fuhrerul le arăta populației. Înalt, blond, puternic dar totuși finuț, frumos foc. Semăna un pic cu Regele Mihai pe când era acesta tânăr. Dar nici Sanja, sau Safta, cum de fapt îi era numele, nu era de colo. Frumoasa fată avea nuri, la nici 17 ani, de încețoșau mințile băieților din sat. Buclele lungi și groase de fecioară și le împletea în două cosițe groase, arămii, și le lega cu şuviţe de lână răsucite, roşii şi albe. Luna era deasupra celor doi tineri, un băiat frumos în uniformă militară germană și o fată, ca un măr copt, frumoasă foc și plin de grație, în ciuda faptului că aparținea unui sat din mijlocul Moldovei.

- O să plec mîine cu trupele... - Nu vreau asa ceva... - Acesta este ordinul... - Nu vreau ... nu vreau... - Vrauu să termin cu bine treaba asta. M-am băgat ăn războiul asta ca toti... acum îmi dau seama, și la fel camarazii mei, că a fost o mare prostie... - Cu adevărat o prostie... Hitler ăsta... un dobitoc! - Un excroc! Dar astea sunt jocurile... Zarurile sunt aruncate. Onoarea mea trebuie să fie respectată. Trebuie să mergem până la cap. - Nu poți să fugi...? Te-aș ascunde eu ăn casă undeva... Sau în vie... Sau în pivniță! Sau în beci! - Și să mă facă toti dezertor?! - Păi, spune-le și lor.. Am vazut că Erik și Wolf vorbeau cu Raluca și cu Măria... Să ... - Taci copilă... Nu știi ce spui... Iartă-mă... Dar nu știi ce e războiul.. Este o datorie... Și nu pot și nu vreau să plec ca un vierme laș... - Dar.. - Asta este. Dumnezeu poate ne va ajuta să ne revedem cât mai curând! O să revin după tine! Dacă trăiesc și dacă n-oi păți ceva îngrozitor.. o să vin aici, la Piatra Neamt, după cea mai frumoasă fată din lume... Sanja mea.... - Safta! niciodată nu îmi pronunți bine numele... - Sanja ești tu! Sanja ești pentru mine. Și sper că vei deveni ăn curând... Doamne ajută Sanja Fritz... - Dragul meu... Ești așa de frumos, de dulce... - tu ești o zeiță! Dumnezeu mi-a făcut cel mai frumos cadou, pentru că dacă aș muri am apucat să te cunosc... - NU mai vorbi prostii!!! N-o să mori! Deodată se auziră niște foșnete în tufișul de lângă fântână, și lui Robert i s-a părut că văzuse niște arme. - Sanja, să mergem, tu ia-o pe partea ta, du-te spre sat. Eu mă duc spre tabără! Vorbim mîine înainte să plec! - Robert........ - Te iubesc Sanja... - Te rog, spune-mi asta în limba mea... (Discuția până atunci fusese până atunci în germană) - Ti iubi Sanja mea... Ti Iubi mult! Voi întoarce după tu! - Ich liebe dich Robert! _____________________________________
Capitolul 4

Comisarul

Putini stiau ca barbatul acela frumos, cu doi copii mici, amandoi baieti, cu o nevasta frumoasa dar fioarte guraliva, micuta, slaba, blonda, cu ochii verzi, dar aramie la piele, imbracat mereu scortos, care iesea din masina neagra lucioasa inconjurat de 4 ofiteri, pusi toti in slujba lui, o iubea in taina pe iubita cantaretului Cristian Vasile, Zaraza.
Se ducea deseori, mai ales cand sotia lui fusese insdarcinata in ultimele luni si nu se puteamisca din pat ca sa il urmareasca asa cu facea ea in mod normal, in carciumile une canta deobocei celebrul trubadur bucurestean. Incercase de cateva ori sa treaca neobservat, dar nu reusea, pentru ca iscoadele auyea de departe zgomotul masinii lui, si dadeau zvon ca Ala rau vine la ei in local. Cum in Bucuresti nu era strictetea prohibitiei la fel de mare ca in America, patronii nu se temeau de alcoolul servit cu larghete la mese, dar pentru ca fiecare dintre ei avea cate un schelet in dulap, incercau sa curete oriceurma de neoranduiala, sa doseasca alte marfuri de contrabanda, sau sa acopere pe fetele mai golase care dansau pe sub nasul evreilor bogati. Pana cand la un moment dat, Fleica a lui Dumitra a inteles de ce Florescu venea asa de des pe la cele mai tari carciumi din Bucuresti. Nu vroia el sa prinda niciun criminal, nu vroia sa aresteze pe nimeni, ci pur si simplu era indragostit de cineva.


Comisarul a fost gasit mort, impusacat in fata casei sale, la cateva luni dupa moartea Zarazei. Zaraza fusese gasita intr-o dimineata de duminica cu gatul taiat langa o florarie celebra in cartierul Tei. Tinea in mana un pachet de tigari pe care il cumparase pentru ibovnicul ei, cantaretul Cristian Vasile. Dar aceste intamplari se petreceau cu mult inainte ca povestitoarea sa se nasca...

Capitolul 5
Camera 11 de la etajul 4
In intunericul din rezervsa spitalului Elias, etajul 4, camera 11 - cardiologie, se puteau auzi zgomote sinistre, mai multe aparate pentru aer, horcaiturile si vaietele pacientelor, tiuiturile aparatelor de pe hol, care anunatu ca ceva grav se intampla intr-o alta camera de spital. In plus, luna intreaga, urletele cainilor care se aciuasera in curtea spitalului Elias sporeau atmosfera sinistra.
Povestitoarea se intoarse spre bunica ei care adormise de doar 2 minute. Trebuia ca perna desub capul ei sa stea la un anumit unghi, sa ai ab amasca de oxigen bine pusa, erau niste masti de plastic foarte prost, care sareau mereu, iar nepota trebuia, in ciuda scancetelor bunicii, sa ii indese ca se poate mai bine masca in cele doua nari.
Transpirase si parul alb, moale si scurt se lipise de scalp. Mirosea a om batran.
Un oftat scapa din pieptul slab si plin de rotocoale si de fire care comunicau cu camera doctorilor.
-         Bunica, iti citesc mai departe?
Batrana marai ceva neinteligibil, apoi ridica un pic o mana plina de vanatai de la mai multe urme de intepaturi. Branula infasurata in tifon o deranja dar nepoata ii lua mana in mana ei ca sa o linisteasca. Avea obiceiul ca noaptea, daca nu ear supravegheata minut de minut, sa isi smulga toate aparatele care i tineau conectata la viata...
-         Hai sa iti mai citesc. Uite, iti citesc despre socrul tau... Fostul tau socru... Pe care nu l-ai cunoscut...
-         Bine, bine...

Capitolul 6
Legionarii

„Comisarii de politie, Panova si Daniel Florescu, responsabili de moartea lui Albertinni, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece. Prin corupţie şi presiuni guvemamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia in toamna anului 1940 vinovaţii si-au luat cuvenita pedeapsă. Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Albertinni in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit. De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi duşmănii. Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională. Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui. Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înăltare românească in lume. Carnea si oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie. În toată viaţa lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Albertinni a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naţionale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli. Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.


Capitolul 7
Odobestii
Tatăl Sofiei fusese patron de restaurant dar....
........................
-         Bunica... Stai cuminte te rog, nu iti mai scoate branula..
-         Ce?
-         Branula, asta din mana. Nu o mai scoate!
-         Bine, bine...
-         Bunica! Ce te-am rugat? Nu mai pleci maine acasa!
-         Cum iti permiti! Lasa-maaa, lasa-ma! Of ce viata nenorocita...
-         Dar ce are, interveni o alta pacienta, tot octogenara, dar care parea destul de constienta.
-         Are probleme cu inima dar si Alzheimer...
-         Ah, nu stiam de ce face asa... Dar amintiri vad ca mai are...
-         Mai degraba ar fi inteles ca trebuie sa se faca bine decat sa aiba amintiri...
-         Trebuia sa raman cu Robert...sopti bunica.
-         De ce nu ai ramas cu el, bunico?
-         Nu a venit dupa mine...
-         Daca il iubeai de ce nu te-ai dus dupa el...
-         Asa e viata... Am dat un blond pe un brunet!
-         Vai bunica...
-         Dar l-am iubit pe bunicul tau, chiar daca m-a inselat mereu.. Cu o evreica, cu o blonda, si apoi cu aia... aia cu care e acum.
-         Nu te mai gandi acum!
-         Vrei sa iti povestesc despre casa unde am stat cand m-am casatorit cu bunicul tau?
-         Da bunica, dar ia niste apa mai intai ca deja ai obosit... nu vrei mai bine sa iti povestesc eu?
-         Dar tu stii unde e?
-         Da bunica, am fost si eu pe acolo de cateva ori...
-         Aaaa, bine, bine...


Capitolul 8

Prezentul gri
tocmai avusese o conversatie teribil de urata cu mama ei. Statea in varful patului in casa. Din cauza anumitor certuri cu mama ei, preferase ca in loc sa stea in casa familiei, sa isi inchirieze pe perioada cad statea in Bucuresti din cauza bolii bunicii, un mic apartament situat intre spital si casa mamei. Era foaret nervoasa. De cate ori termina o discutie cu mama ei avea senzatia ca trebuie sa fumeze, apoi sa sparga un geam cu piciorul, sa darame o usa, sa faca sex salbatic cu 3 negri, apoi sa bea pe nerasuflate jumatate de sticla de tequila, si tot, chiar daca ar fi facut toate acesteam, ii venea sa strige la mama ei si sa ii spuna: Esti o idioataaaaaaaaa!
Din nefericire, era tarziu, spre 12 noaptea, iar ea era un pic racita, fara niciun leu in casa, si tragea cat putea de un fund de sticla cu votca iar  ultimul plic de zahar se terminase intr-un soi de ceai de macese.
-         Ai obosit-o cu laptopul, cu discutiile, pe bunica ta! Abia isi revenise si este iar la reanimare! Esti o nesimtita!
-         Pai mi-ai zis sa vin sa stau cu ea, sa...
-         Si macaronarul ala jegos, javra aia idioata, nu te cere o data de sotie?

Inchise telefonul. Simtea ca turbeaza.
Nu mai avea nici o tigara in casa. Isi puse un halat. Se duse la baie sa se spele pe ochi. Trase aer in piept, apoi deschise usa si suna visavis. Zgomote in casa vecinei dar niciun raspuns. Merse in intuneric pe coridor. Era dispearata. Trebuia sa traga o tigara sau simtea ca innebuneste. Ii rasuna in cap vocea ascutita a mamei ei, cicalitoare si rautacioasa. 

Se intoarse in apartament, trista, purtand parca plumb in picioare. Nu raspunsese nimeni la usa. Avea o senzatie teribila de nervi. O manca pielea. O durea spatele. Se gandi sa se calmeze. Se gandi la Nicolae Stenhardt. Trase aer in piept. Scoase cheia din geanta. Deschise usa si isi arunca cu furie geanta in pat. Apoi se duse la bucatarie sa isi faca un ceai simplu, fara zahar.

Capitolul 9

Sara scoase un urlet, si ceasca din portelan chinezesc, veche de 30 de ani, in care erau incrustate bobite de orez, cazu pe jos si se sparse in mii de bucatele.

-         Doamne!
-         Eu sunt, fetita mea.
-         Bunica! Esti vie!
-         Da Sara mea, da. Dar nu puteam sa imi duc planul la indeplinire cu mama ta, in ceafa mea...
-         Vai bunico, cat de mult ma bucur ca traiesti! Esti bine! Esti santoasa?

Si Sara sari sa isi imbratiseze cu lacrimi in ochi bunica pe care o credea disparuta pe veci. O lua usor in brate ca sa nu ii faca rau.

-         Sara, trebuie sa iti mai prezint pe cineva. Robert!

In camera intra un domn in varsta, cu parul alb. Se vede ca fusese un barbat frumos, acum era doar foarte ingrijit si incerca sa se tina drept.

-         El este Robert, sotul meu de cateva luni. A trebuit sa tin totul secret! Iti dai seama, Sara, ca daca i-as fi spus ce intentionez sa fac, sa ma marit la varsta asta si sa plec in Germania cu Robert, nu m-ar fi lasat, doar o cunosti pe mama ta... Stii cat de incapatanata si posesiva este! Uneori, in viata, ca sa poti sa traiesti linistit, trebuie sa ii faci pe altii sa sufere un pic. Nu aveam de gand sa spun la nimeni ce intentionez sa fac, dar te-am vazut ca sufereai atat de mult, si erai asa de deprimata, tu care m-ai iubit cel mai mult si care ai avut asa de mult grija de mine, ca nu am putut sa plec fara sa iti spun. Oricum, trebuie sa te gandesti ca va urma o zi in care nu va mei putea strange la piept. Sunt batrana, dar macar voi fi fericita impreuna cu Robert, ultimi ani ai mei.
-         Bunico, trebuie sa te intreb ceva. Cum ai reusit sa il gasesti, pentru ca tu nu ai calculator, nu ai telefon mobil... Si trebuie sa iti spun ca ai jucat teatru foarte bine in ultimii doi ani, credeam ca erai senila... Nu mi-as fi inchipuit ca te prefaci.
-         Stii doar ca am fost actrita in liceu, dar si pe atunci actritele erau foarte prost privite. Parintii mei nu m-au lasat. Si eu nu am avut puterea sa ma lupt sigura. M-am maritat, apoi s-a nascut mama ta, apoi, incet –incet, pe nesimtite, anii au trecut si am ajuns la pensie....
-         Dar cum ai ajuns sa il regasesti pe Robert?!
Batranul neamt isi drese glasul si vorbi intr-o romaneasca aproape perfecta:

-         Stimata domnisoara, eu am revenit in Romania, dupa 1989, dupe moartea sotiei mele din Germania, Marlene, cu intentia sa o regaseste pe prima me iubire, pe Sanja. Am ajuns la Piata Neamt, dar lumea nu mi-a povestito exact adevarul, si nu am stiut daca sa incepe sa o caut. Dar intre timp, s-a ivit o oportunitate das avantajoasa si am cumparat o banca la Bucarest. Am reinvatat limba romana. Uitasem, sincer, va sprahe, ca intentionez sa o gasesc pe Sanja, cand v-am pe dumneavoastra la televizor, la o emisiune. Semanati perfect cu bunica dumneavoastra, si am inceput sa va urmaresc. Nu eu personal, nu as fi in stare la varsta mea, ci o firma de detectivi profesionisti. Am gasit-o pe bunica ta in urma cu doi ani si i-am propusu un plan. Planus a functionat!
-         Doar este un plan german... deci functioneaza, zambi bunica.
-         Ma bucur mult ca sunteti fericiti. Sunteti un exemplu pentru orice cuplu.
-         Noi o sa plecam chiar in seara asta. O sa te rog sa ii spui mamei tale despre mine, dar numai dupa o luna. Pentru ca pana atunci, noi ne vom stabili bine si apoi ascunde intr-un satuc din Germania, si nu vom putea fi gasiti de nimeni. Te imbratisam!

FINAL

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu